Scurta incursiune in poezia lui Mircea Dinescu

În decembrie 1989, a avut loc un moment în care istoria contemporană a României a luat o turnură magistrală – eliminarea neasteptata a ideologiei comuniste prin execuția brusca a dictatorului de lungă durată, Ceaușescu.

În istoria României – una dintre cele două țări cu suprafata mai mare in Europa de Est – acest moment a reprezentat o disociere a teritoriului și culturii politice românești de imensul corp al URSS-ului și o retrasare a graniței pentru a adăuga practic taramul românesc la “corpul și sufletul” continental al Europei de Vest (anticipand ascensiunea efectivă a țării la Uniunea Europeana in 2007)), reunind astfel într-o singură suflare istoria trecută a țării cu viitorul său. Într-un loc unde, istoric, adesea “răul vine dinspre Est”, scurta și sângeroasa Revoluție din 1989 a fost o realizare radicală pentru români.

O astfel de schimbare majoră a fost precedată în intreaga istorie a României  doar de două alte evenimente similare:

1. cucerirea de către Imperiul Roman a pamanturilor sale antice (Dacia) in 106 d.Hr., sub Traian, până în 227 d.Hr.;

și  

2) după secole de domenii mai mici invecinate în care – ca si în alte țări europene – salasluia un mozaic de limbi si culturi ce coexistau pasnic detasate una de alta – finalmente, unificarea celor trei regate majore (inițiată în 1859 sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza și finalizată în cele din urmă între 1918-1919 prin includerea Transilvaniei și Dobrogei) pentru a se crea actuala entitate teritoriala numita România.

Deși aceste două evenimente vechi au fost dintotdeauna celebrate în manualele școlare românești, pentru efectul lor civilizațional, unificarea europeană din 1989 a fost treptat retrogradată și privită tot mai piezis prin prisma politicilor ulterioare cu rezultate hazardate și a can-canurilor raspindite, fie din ignoranta fie, mai cu seama, din rea-intentie politica sau personala, de numeroase surse de mass media locale. Mult s-a schimbat în ultimii 37 de ani și, pe măsură ce moravurile culturale au degenerat în viziuni corupte, acel moment sublim care noua, celor care l-am trăit ca tineri, încă ne dă fiori a ajuns să fie filtrat prin lentilele mai opace sau mai grosolane ale unor generații sceptice și sarcastice care destul de adesea apar învinse de propria lor mediocritate sau neputință si sunt gata să proiecteze toata vina pe fondatorii sistemului contemporan.

Dar, în decembrie 1989, generația mea a fost luată prin surprindere de apariția pe scenă a unui om politic electrizant, un tânăr poet aproapiat vârstelor noastre și despre care majoritatea dintre noi, studenți de 18-20 de ani de la Universitatea din București, nu auziseram niciodată: Mircea Dinescu, cititorul celei dintai Declarații de libertate adresate tutoror oamenilor țării –– oameni indelung reprimați și buimaciti care, în acel moment, se alipisera de televizoarele lor, coplesiti de o emoție unanima si noua pe care nu o simtisera niciodata in cei 25 de ani anteriori.

Politician îndrăzneț, poet chipeș și personalitate dramatica – toate trei calitatile intr-un singur ins — deși nu e ceva absolut neauzit în istoria literaturii mondiale, se intampla foarte rar. La fel este și o poziție care se ridică deasupra fragmentarilor de “stânga”-“dreapta” si a “ism”-urilor epocii sale pentru a afirma doar cel mai vechi vis uman al libertății individuale, fără compromisuri, pe linia poziției acelui faimos patriot-landowner american  Patrick Henry, “dă-mi libertate sau dă-mi moartea”.

Surprinsi, noi l-am indragit instantaneu pe acest dizident-literat pentru sinceritatea cu care ne transmitea ceea ce părea a fi (și încă pare la fel) cel mai onest si mai spontan discurs politic adresat vreodată din inima catre milioane de oameni, cu bratele deschise larg, cald si instinctiv, intr-un gest ce simboliza o imbratisare frateasca, dar care in mintile batranilor crestini romani ascunzandu-si religiozitatea de decenii cu siguranta aparea si mai sugestiv si mai alegoric decat ne aparea noua tinerilor zglobii treziti peste noapte liberi.

Pentru presa străină, Dinescu a rămas unul din acei “revolutionari anti-ceausisti », poate chiar l’enfant terrible al revoluției române; insa, din păcate, prea putin s-a propagat din poezia lui de-a lungul timpului dincolo de granitele Romaniei.

In culisele vieții lui Dinescu, o viata ce a inclus altercații cu securitatea dictaturii și persecuții împotriva sa, ca dizident, din partea regimului ceausist-bolșevic, volumele sale publicate, totusi, i-au precedat cu mult apariția politică.

Poezia sa pe ansamblu a fost aclamata încă de la început de criticii literari naționali pentru prospețimea autentică, ritmul perfect, metaforele entuziasmante si sublime, precum și pentru sinceritatea și umanismul mesajelor – pe scurt, pentru genialitatea ei.

Actualmente, opera lui Mircea Dinescu nu ar fi ușor de descris în putine fraze, din cauza volumului și a complexității sale: capodopera sa acopera cateva decenii și atinge —  mai profund decât s-ar crede la prima vedere — subiecte cu arie larga :conștiința umanistă a libertății individuale, impulsul revoluționar, dragostea romantic-sexuală, senzualitatea imbibata de natura, singurătatea disperată și uniunea palpitantă, satiră umoristică, replici filosofice, atacuri polemice, durere ori actiune patriotică, instinct religios, nihilism dezamăgit, rime lumești și licențioase, balade cult-populare, sentimentul îmbătrânirii, emoția metafizica și topica dura a mortii.

În România, o zonă ancestrală tracică ce adăpostește o istorie vastă (adesea simplificata sau trecuta politic sub tacere printre anumite secole) un trecut a amestecurilor de sânge străvechi – vestic, nordic, levantin, al stepelor estice – exista o vorba « Romanul s-a nascut poet ». Totuși, în intreaga literatura română, nici un poet nu și-a îndreptat arcul poetic în atâtea direcții tematice și nu si-a penetrat fiecare subiect cu o sageata de talent metafizic de o precizie inecontestabila, de fiecare dată; de exemplu, chiar și cel mai important poet național, Eminescu, considerat de unii critici alternativ ca un Goethe român sau, oarecum, un Shakespeare național (și ale cărui teme poetice au vizat adesea țărmuri îndepărtate, facilitand astfel universalitate operei sale), nu a trăit suficient de mult pentru a aborda tema îmbătrânirii fizice reale și a sentimentului degradării fizice individuale — ori a absorbtiei degradarii sociale dimprejurul sau – si nici pe departe nu si-a deplasat pozitia romantica pentru a ironiza tema mortii … cu un umor negru, pătrunzător, care împinge pașii de ciuleandra românească pe corzile unui dans macabru medieval vest-european.

Aș susține că, spre deosebire de cum suntem obisnuiti sa abordam operele majorității celorlalți poeți români, de poezia lui Dinescu ar trebui sa ne apropiem așa cum percepem monologurile unui actor. Și nu orice actor, ci unul care își declama pasiunile in strigate de forta, totodata jucând pe scena vieții într-un mod care a creat punti nu doar între puterile politice, ci si (cum încă ramane sa se recunoasca) intre puternicele curente culturale de pe scena  poetica globale.

Această postură este unică în literatura română – pentru că, spre deosebire de un Eminescu contemplativ, un Alecsandri duios, un Arghezi sfatos, un Blaga vaporos, un Toparceanu zeflemist… și-apoi foarte departe de un Nichita Stanescu laconic, de un Barbu glacial … și la antipozii unui gratios Vasile Voiculescu,  … acest poet poate fi ușor imaginat in postura rebelului Mercutio, caci la fel ca personajul shakespearian, poetul nostru isi urla sarcasmul impotriva ipocriziilor, își șoptește durerile interioare, își picura in rime premonitiile, isi asuda dorintele și o îmbrățișează sarcastic pe regina Mab – ori ca zana ori ca Moarte! –  cu sabia trasa gata sa taie de sus pana jos prin țesătura propriului său destin.

Numai că acest Mercutio isi recita propriile versuri shakespeariene și (capricios, s-ar crede uneori, atât de ușor i se rostogolesc cuvintele), în loc de versuri albe, alege ce e mai greu – un ritm și o rimă fara gres – sa si le aplice versurilor proprii.

Și daca se gaseste careva sa nu ii placa versurile sale, se pare ca lui chiar nu ii pasa…. Precum reflecțiile unui soldat-actor innebunit de viață pe un front invizibil, arta sa da aparenta a fi fost adusa la lumina mai mult pentru pasiunile lui interioare decât ca arta pentru artă.

« Decît să vă-ndulcesc cu arta ceaiul,
(oh, inimă în scutece de prunc),
mai bine-n seara asta beat, cu paiul
sug luna şi pe cioburi mă arunc. »

(Anonim)

Toți autorii naționali români au fost comparați de criticii literari cu mari autori străini: Eminescu cu romanticii germani, Arghezi cu Baudelaire, Minulescu cu simboliștii și așa mai departe. În critica literară există adesea tendința de a aplica opera unui poet la opera altui poet și de a căuta afinitățile. În acest caz, ceea ce aș îndrăzni să fac este să ma refer la temperamentul artistic care leagă opera lui Dinescu de cea a poeților și a scriitorilor de proză/teatru – începând, mai ales, cu o conexiune cu vigoarea telurica, virilitatea emoțională și tonurile nuanțate ale lui Shakespeare, așa cum se regăsesc în principal în piese, nu în sonete (evidente, în rimele de tip folcloric din unele piese care ne dezvăluie nucleul poetic pre-renascentist si bucolic al temperamentului artistic shakespearian).

O astfel de căutare de paralelisme cu clasicii occidentali (susținută în mod necesar de fragmente relevante de poezie și proză) ar putea indica numeroasele afinități care pot fi găsite între filozofiile cand șarmante, cand hatre, cand întunecate ale poeziilor lui Dinescu și tonalitățile lui Chaucer sau Boccacio… sau, din nou, Shakespeare – tonalitati care pot fi gasite in acel limbaj dezlantuit cu metafore ori hiperbole nelimitate și acele stări de spirit pe care doar bardul englez le-a pus în gurile unor personaje de neuitat in trecutul renascentist.

Eu sînt o pată de ulei pe geamurile înalte
pe viața voastră scrobită zilnic
nici forța nici ploaia nu mă vor face să dispar
întocmai cum mărunțișul din buzunarul cerșetorului
atrage fulgerul
printre tacîmurile de argint
voi strecura
șobolanul omorît în grădină de paznici
pe coaja pepenelui veți descoperi
un poem zgîriat cu unghia dinadins
și iată o crăpătură în zid
prin care una din fetele voastre va fugi cu studentul sărac
dar voi vă retrageți sub soarele ieftin închiriat
sărbătorindu-vă indigestiile,
lăsați-l să latre, veți spune,
lăsați-l să latre,
nici măcar nu-i azvîrliți ca altădată un os
ci liniștiți vă întindeți sub razele colților mei lucitori.

(Soare inchiriat)

Pe de alta parte, desi unii critici l-au comparat pe Dinescu cu simbolistul citadin al secolului al XIX-lea, Rimbaud, multe dintre poeziile poetului roman ar apărea cu siguranță altor cititori ca având mult mai mult în comun cu naturaletea sublimă, temele telurice și serenitatea vag-religioasa a versurilor lui Villon, deci cu o spiritualitate ce ne poarta cu secole in urma, spre valorile pre-renascentiste, medievale.

De-ai adormi cu uși deschise

marea s-ar lumina de tot

si am îmbătrâni înot

spre țărmurile nedecise.(…)

Si vei vedea cum se desface

ca floarea blândul infinit

cum raza fructului oprit

prin norii sângelui da pace.

Un cititor vestic îndrăgostit de muzică ar simți instinctiv, cu siguranță, si atmosfera pan-celtică surprinzătoare, cadența de bodhrán s-ar zice, a cate unui poem de Dinescu ce pare sa conecteze fiorul de balada romaneasca cu acordurile baladelor irlandez-engleze (desi, poate, o asa ambianta « straina » nu e atat de surprinzatore, având în vedere că expansiunea pașnică celtică a ajuns intr-o vreme imemoriala până în actualele ținuturi din centrul României, plantand fără îndoială prin unele zone anumite sensibilități atavice durabile). De constatat : în timp ce majoritatea poeziilor populare românești evocă natura pastorală și iubirea  domol-mistuitoare, poeziile cu nuanta folclorica ale lui Dinescu au o alura haiduceasca.

Văleu neica văleu vere
cui de aur în muiere
bătui noaptea ca-n coșciug
și nu pot ieși la plug
mă latră fierul – de scap
o s-o ar cu fusta-n cap.

(Cantec de Doamne iarta-ma)

Un cititor străin ar putea fi curios să afle si că multe versuri ale lui Dinescu, care sunt, in definitiv, ancorate în contemporaneitate, poartă totusi aura unor barzi români, ne aduc un zefir de savoare “balcanica” (bizantină, otomană, sefard-levantina): Neculce, Filimon, Anton Pann, frații Vacaresti, Barbu Lautaru — care, ei înșiși, au purtat abundent în scrierile lor acea aromă poetica senzuala de tip “Cele 1001 nopți” intr-o vreme cand urbele romanesti sud-estice pana spre nord erau animate de un orientalism cultural tihnit.

S-ar putea adeveri ca tocmai poetul postmodern care, hranit doar cu ambianta de licori tari si neaose a propriei tari, cautase, se pare, să fie numai el însuși și nimic mai mult, se remarca actualmente prin poezia sa ca cel mai reprezentativ corespondent la scara larga al clasicilor pan-europeni pe care peisajul românesc l-a oferit vreodată literaturii europene.

La bunul plac al cititorului, astfel de conexiuni culturale pan-europene se cer  stabilite in raport cu temperamentul artistic înnăscut din care, se poate intui, a izvorât producția de cuvinte expresive daruite de poet – și nu în raport cu categoriile literare poezie/proză sau cu orice poziții abstracte de inspirație pe care criticii ar decreta ca le-ar fi urmat poetul.

Aceasta stabilire a importantei « temperamentului artistic » se cere fiindcă, lui Dinescu, așa cum au remarcat critici reputați încă de la început, talentul i-a venit întreg ca un dar natural picat din înaltele sfere și nu ca o abilitate literară șlefuită în biblioteci. Precum dansatorii innăscuți, al căror dans vibreaza in afara din interiorul animei lor pentru a le pune in membre un elan vital  — o “vitalitate animală” cu totul alta decat sunt capabili oamenii obișnuiți sa isi asume – tot asa versurile acestui poet par să izvorască din interior într-o fântână plină de emoții care pot fi pe rand profunde, hilare, nobile, bruște, virulente, reflectând mereu cu ascutime ceea ce vedem sau nu vrem să vedem, mereu pe muchie de cutit în franchețea lor fierbinte care, în cele din urmă, ne obligă să înfruntăm diversele adevăruri.

Intre uruitul fabricilor de optimism

și teoria gratuității primejdioase

întindeți o mînă spre cartea de versuri

și bărbieriți-vă ieftin

consumați-i în pauză coperțile comestibile

presărați cîteva pagini la rădăcinile sfeclei

pînă se-mbujorează,

iar autorului fiindcă n-are unde să doarmă

un pat în țeava puștii îi veți așterne degrabă:

“acolo nu plouă, dragul nostru,

n-ai grijă

te va trezi cocoșul armei în zori,

(Binecuvîntatul somn al artistului)

Un poet care a pătruns direct în vortexul istoriei, clar pregatit să moară pe scena dilemelor politice și fără să-si pregătească măcar un discurs pompos pentru grozavul moment, și care – în acele vremuri – a făcut ca o întreagă națiune de oameni comuni să-i simpatizeze sau glorifice prezența, ar aduce cu ușurință în mintea cititorilor de autori clasici o corespondenta de spirit revolutionar cu Lordul Byron al romantismului englez,

     

                     

(…) De rușine mi-am inventat eu aura,
din disperare levitația, circul,
nu mi-a fost ușor să calc apele,
în schimb cu trei pești săturai o mulțime
căci de bună seamă foamea nu-n stomac le sălășluia, ci-n auz.
Și venea toamna Imperiului
(barbarii chiuiau și-n Roma se scuturau pinii și curtezanele)
și tinerilor,
naivilor mei prieteni,
le-am arătat spărtura din orășelele de provincie
prin care s-au furișat înspre moarte.
Credeam pe-atunci
sau bănuiam că zace
în om
un mecanism de ceas uzat
pe care-l răsucești cumva și cîntă.

(De vinovăție mă-ntrebi?)

dar (as zice, mai ales) si o similaritate de temperament artistic si stil poetic cu acel corsar-poet elizabetan, Sir Walter Raleigh….

De-ai adormi, iubito, pe linia ferata

Imbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil

Din ceruri au sa ninga baloturi mari de vata

Vor fi betii de roua, se va dansa cadril.

Va mai veni si-un inger din garile inalte

Sa-ti netezeasca somnul cu pene de paun

Si arbory de sequoia se vor planta in halte

Si-n piete s-or da gratis baloane de sapun.

Și părul tău de raze va cotropi siberii,
să sfaraie zăpada pe capete de struți
și-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii
obrazu-ascuns în pernă al plânșilor recruți.

Dar tu n-adormi, iubito, pe linia ferată
trec trenuri îmbâcsite de zgură și de clor
și nici nu știu ce-nseamnă un trup frumos de fată
și-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.

(Elegie la trenurile reci)   

     

                                                           

Dar spiritul “at-large” al unor poezii ale lui Dinescu amintește intrucatva și de cadrul de natura salbatica aflat la aventurierul-scriitor Jack London, precum și de umorul satiric intepator al unui alt scriitor iubitor de cutezanta, Mark Twain.

Pe diferite fațete ale aceluiași caleidoscop literar, virulența disperată sau spiritul “nebunesc” al unor poezii ne amintește nu doar de postura lui Mercutio, ci și de temperamentul jucăuș-fatidic al lui Hamlet…inevitabil, din nou, de atmosfera shakespeareana….

Dacă-n locul soarelui ar răsări pe cer
orbitorul meu destin de 18 carate
voi ați continua liniștiți
să cultivați în locul dragostei de aproape
morcovii pentru supă
din trufie pieptănîndu-vă femeile cu dinții
din orgoliu punînd greșelilor cozi de păun
prin ceața cîntecului nu ați vedea
cum mă retrag în sticla golită de vin
ca un mesaj pentru vremuri îndepărtate
așteptînd un vapor
în orașul acesta
unde marea nu mai există.

(Soare inchiriat)

Dar apoi, dacă întrebi orice pustan american să-și dea, printre mestecaturi de guma, o părere despre unele dintre ritmurile și rimele social-angajate ale lui Dinescu s-ar putea să primești un răspuns șocant : că sună puțin ca regele rap-ului iubit al generației lor din secolul XXI, Eminem, (și înainte ca vreun critic literar al poeziei cultivate să vocifereze impotriva unei astfel de comparații, ar trebui să menționez că, în unele analize muzicale pertinente, persoana și opera rapper-ului Eminem au fost subtil asemănate – pe buna dreptate – atât cu Hamlet, cât și cu Bardul din Avon însuși, datorită asemănărilor generale dintre temperamentul artistic taios, energia verbala, temele, și jucatul actoricesc al propriilor versuri… si, am putea adauga, chiar si originea poporana, traversand straturile sociale din jos in sus si de sus in jos si imprumutand arta din toate nivelele… oarecum, la fel ca Dinescu).

Doamne iartă ce-am mai râs
moartea nu avea sacâz
și-și plimba arcușul frate
pe babe dezacordate.
Scârța scârța scârța scârța
pâine nu-i dă-i simt tărâța
hârș și hârș și hârș și hârș
n-avem oi dar avem urși.

(Cantec de Doamne iarta)

Criticii literari români au spus adesea că, dacă anumite capodopere literare românești nu ar fi fost “de netradus” (de exemplu a lui Caragiale), astfel de lucrări ar fi atins recunoașterea mondială – un comentariu adesea întâmpinat cu zâmbete sceptice printre spiritele mai parohiale din România.

Dar m-aș aștepta ca orice filolog român pe deplin aclimatizat în Occident să indice că adevărul se plaseaza, proverbial, la mijloc: operele romanesti sunt intr-adevar superioare multora care se bucura de recunoastere mondiala, iar motivul lipsei unei popularitati majore nu este lipsa traducerii. Sa ne gandim că, dacă ar fi fost de vina intraductibilitatea, poveștile lui Lewis Carroll, de exemplu, nu ar fi ajuns niciodată în bibliografiile universale; dar au ajuns, cu note de subsol extinse – si cu cât mai multe explicații, cu atât mai pretioase au devenit jocurile de cuvinte ale cărților in viziunea cititorilor….

 Fără îndoială, politicile culturale înguste, lipsa investițiilor diverse (de fonduri, de timp, de conexiuni) în promovarea literaturii românești în străinătate, lipsa traducerilor compatibile la valoare cu originalele, lipsa Romaniei din Europa in trecut, și sensibilitatea existentă a unor subiecte au fost factori ce au jucat un rol important în faptul că, până în prezent, multe poeme, romane, piese si nuvele românești absolut minunate rămân încă necunoscute cititorilor occidentali.

O traducere potrivita sau o producție cinematografică sensibila pot amplifica o operă literară care încearcă să se extinda dincolo de limitele leagănului său teritorial – si aceeasi opera literara poate fi surpata de inadecventa transferului lingvistic-cultural. La o analiza a situatiei, veriga lipsă dintre cele mai extraordinare romane și poezii românești și acceptul admirativ occidental al acestora se vadeste a fi adesea nu în greseli de traducere a textelor, ci în empatia dintre traducători ori regizorii de film si spiritul autorului — de exemplu, in capacitatea acestora de a transpune lirica autentica a autorilor intr-un nou cadru…. De exemplu, câți spectatori locali au rămas dezamăgiți de producțiile cinematografice “inspirate de” Mayitreyi a lui Mircea Eliade (realizat cu fonduri suficiente în India și avându-l în rol principal pe un actor britanic celebru… care nu il intruchipa nicidecum pe protagonistul romanului – «a lack of chemistry » intre erou si actor, as zice englezii) ; sau de productia romaneasca a filmului “Miss Cristina”, tot « inspirata » dupa Eliade; sau de filmul strain bazat pe “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran, o realizare din care lipseste vocea scriitorului.

Fără îndoială, printre ceea ce are România de arătat în termeni de capodopere contemporane, poezia lui Mircea Dinescu ar trebui să fie plasata la vârf: orice iubitor de poezie care pășește în peisajul poetic al vremurilor noastre – nu ca în păduri și palate, așa cum se simtea în vremurile clasice, ci ca într-un bazar cu cele mai ciudate amestecaturi – după ce se împiedica de fundăturile versurilor goale « albe » postmoderne și le lasă în grabă în urmă, cand eventual da peste unul dintre primele volume ale lui Dinescu, simte că a descoperit un cufar pretios plin cu obiecte fermecate vechi și noi ; unele metafore sunt precum talismane și chei care deschid usite spre înțelepciune sau zâmbete nostalgice sau, de multe ori, spre gradini insorite de izbucniri in ras sănătoase și incontrolabile ; iar alte versuri, cu hiperbole și dicotomii hipnotizante, par sa poarte in peisaje suprarealiste în care abunda culorile de vis – pornirea de dragoste călăreste un fluture mamut, mâinile vinovate sunt ascunse printre macii roșii în campuri, si tot asa de nu se poate lasa volumul din mana…  

E o voce poetica autentica, unica, si, din fericire, traductibila cu appeal nealterat datorita  coerentei frazelor originale — un aspect care a devenit o raritate in poezia contemporana.

Mai ştii cum te strigam pe-atunci

“icoană cu picioare lungi”?  

    

Veneai pe râu sau râu erai

curgeai în mine pînă-n rai,

cu limba preschimbată-n bici

vânam pe coapse iepuri mici,

vânam prin pulpe fân mieriu,       

erai mireasmă eram viu

Dar, of, of, of, desiş de ochi,

acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum 

a scândurică de salcâm, 

pe când mânzeşte muşti din cai,  

mie ţărâna-mi spune, hai, 

   

mie ulcica-mi spune blid,               

iubire – măr rostogolit

(Cântec de inimă albastră)

Puneți-mi trei catarge absurde astă-seară
sînt transatlanticul din cartier
sînt cîinele cețos orbit de faruri
în care glorioșii dau cu pietre
pe care îl sărută bețivanii
și îl momesc golanii cu slănină.
Aici plictisul ține loc de mare
și zeul zgribulit și fără acte
va fi ucis de bunul-simț în zori,
aici amanți se-nchid ca-ntr-o conservă
aici bătrînii stau înfipți în ziduri
aici doar tusea mea devine sinceră
aici zefirul zvonului aduce
un chef de viață peste murdării:
meciul de fotbal tulbură familii
și mugetul de patefon e liber
și primăvara parcă bate-n geamuri
cu degetele ei de muscă verde…
La urma urmei mă-ndoiesc de tine
pînă te-ating cu buzele amare.

(Duminica fără sfârșit)

Sensibilitatea temelor nu trebuie niciodată subestimată: de exemplu, titlul original al unui poem excepțional venerat de români, scris de poetul transnațional Eminescu, ar cauza instantaneu inaltari de sprâncene în lumea occidentală, în ciuda calității captivante a poeziei — o temă mereu proaspătă aproape două secole mai târziu (remarcabil, replica mesmerizanta eminesciana din secolul 19 citata aproximativ cu “a fost odată (…) ca niciodată,… un ‘extraterestru’ într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată” poate genera o perspectivă diferita de vedere în cultura anglo-americană care de prin anii 1970 incoace venereaza leitmotivul din “Star Wars” – « once aupon a time, in a galaxy far, far away »…); iar aceeași capodoperă eminesciana ar putea fi respinsă în tăcere – în ciuda traducerii sale minunate sub titlul “Hyperion” de către profesorul Levitchi – din motive politice care sunt clare oricărui adult, desi nemarturisite….

 În Occident, obiectivele culturale rezonează conform unor definiții, sensibilități și domenii de înțelegere care pot diferi radical de mediul cultural al României în care românii se simt confortabil cu ceea ce numesc ei autoindulgență balcanică; astfel, un dar poetic precum “Hyperion” trebuie oferit în ambalaje corespunzătoare, cu multe note de subsol, pentru a se asigura că va fi apreciat la același nivel cu « Doctorul Faustus » al lui Marlowe in strainatatea vestica.

Temele lui Dinescu, insa, nu ar ridica controversa Demiurgului, deși dilema libertății personale se poate simți, ca un substrat chinuitor, în unele poezii; iubirea lui este de tip Adam și Eva, ocolind în vârtejuri de culori fauviste și hiperbole metaforice griul realităților cotidiene.

La el, leitmotivul cailor (sălbatici? alergând? imbatranitii?) apare frecvent, nu ca în basmele medievale, ci mai degrabă evocator de imagini ale stepelor.

Moartea apare uneori cu aerul unei amante, până la un punct în care cititorul si-o poate imagina ca pe o valkirie desprinsa dintr-o aparitie de harca hidoasă ; iar imensitatea naturii devine parte a corpului uman în unele poezii, oferind nu un sentiment de detașare spirituală sau filosofică a poetului, ci unul de “sine mai mare decât viața” («a self greater than life » pentru a folosi o expresie americană aplicată de obicei vedetelor de film de artă înaltă și personalităților autodidacte).

Azi n-am să scot din mânecă nici aşii
cei sprincenaţi, nici preot rumeior,
ci-o să mă las vânat de băştinaşii
pitiţi în lan gălbui de alior.

Să mă despoaie veseli de mărgele
şi să-mi desfacă plosca de la gât,
zvârlit în foişorul de nuiele,
precum un zeu amirosind urât.

Că prea am morfolit în aur cizma
şi prea am navigat pe-un râu de spirt,
tânjesc pe piept să-mi înflorească izma
şi moartea să mă-mbie la un flirt.

(Cântecul obositului căutător de aur)

Dintre toate poeziile lui Dinescu, cele pe tema îmbătrânirii sunt tulburător de triste, departe de poza filosofică a poeților clasici, ca și cum ar fi încărcate cu toate celelalte anxietăți ale secolului XXI.

Cum m-am născut eu Doamne
 roșu de furie
vociferînd într-o limbă neștiută de nimeni
încărcat de fulgere și de ifose ca un mare actor
și cum o să dispar
bîțîindu-mă și purtînd tava
plin de trac înaintea morții
ca un amator pe-o scîndură de provincie
cu sufleorul în cușca pieptului asfixiat.

(Teatru ambulant)

Dar, departe de a se limita la experienta personala, poetul-protagonist, cu alura Kafkiana se deplaseaza de pe pozitia de experienta intima pe o pozitie sinecdocala intr-o alegorie cu nuanta profetica: in perspectiva anilor recenti in care pericolul distrugerii la scara larga a populatiei si sentimentul dizlocatii trup-suflet si al alienarii a devenit opresiv :

Mîinile mele îmbătrînesc

mai repede decît mine.

Mă urc în tren

și le văd în stînga și în dreapta.

Mi se face cald

și una îmi deschide politicoasă fereastra.

Mă bîzîie o muscă

și cealaltă mă pocnește ușor peste frunte.

Le-aș întreba unde merg,

dar am ajuns la destinație

și le văd coborînd odată cu mine.

Le spun la revedere,

dar constat că se cațără în același tramvai,

se dau jos în aceeași stație,

urcă scările aceleiași case

și după ce luăm cina în trei

se vîră pisicește

alături de mine sub pătură.

Și noi, Doamne, îmbătrînim

mai repede decît Tine,

noi – mîinile Tale neodihnite

cu care pipăi orbește pămîntul.

Și așa cum pe mutilatul de război

îl dor degetele abandonate la

Verdun,

absența noastră o să te chinuie în nopțile mohorîte de toamnă.

Îndureratule! O, Dumnezeul nostru ciung!

(Ciungul)

Tonul jocular aminteste intruna de de dezumanizarea veacului contemporan – o dezumanizare creata prin metode tehnologice, dar si prin un alt fel de spalarea a creierilor decat in perioada Cortinei de Fier :

                Avalanșa

Pe 11 noiembrie ora 9 dimineața
aveam întîlnire
cu o tînără avalanșă de zăpadă
în Himalaya
pe o pantă cît se poate de dulce.
Ce mai dragoste la prima vedere-ar fi fost,
dar pînă să-mi iasă pașaportul
pînă să-mi declar rudele
pînă să-mi fac bagajele
pînă mi-am cumpărat biletele
pînă m-au mirosit detectoarele,
la 9 și-un sfert
jignită și plină de isterie
avalanșa fugi mai la vale c-un grec și doi japonezi.

Desființează Doamne instituțiile de tristețe
               instituțiile astea care luptă împotriva dragostei
               împotriva dragostei și a morții

Mai oferă-ți o șansă tu Columb al gunoaielor,
cititor în gîndaci,
la refacerea lumii
fii tu martor senin
că
o lămîie o sticlă un pantof o trompetă
un cuțit o conservă un cartof un ziar
și o coajă de pepene

nu-s totuna cu:

o coajă de pepene navigînd prin bosforul furnicilor
un ziar care-și pierde memoria
un cartof în șosete firave
o conservă ruginind sub plînsul copilului
un cuțit excomunicat între ceapă și Papă
o trompetă îmbătrînind la gura canalului
un pantof găurit cu vedere spre mare
o sticlă golită de sens
o lămîie isterică…

(Descoperirea Americii)

Stabilirea cuvintelor potrivite care să transmita bine atmosfera textului precum si temperamentul artistic din care un text unic – fie poezie sau proză – își trage viața, reprezintă o magie pe care regizorii talentați o realizează în filmele lor adaugand la instantaneele dramatice suportul unei muzici capabile să penetreze stările emoționale ale spectatorului pentru a facilita impactul complet al imaginitlor în anumite scene (de pilda, sa ne gandim ce ar fi fost lungul serial italian de faima europeana, La Piovra, fără muzica lui Ennio Morricone). E o magie fireasca, deoarece încă din cele mai vechi vremuri artistice se presupunea că muza muzicii lucra în tandem cu muza poeziei. Poeții cu adevărat talentati ca Dinescu nici măcar nu au nevoie de apanajul muzicii–– în schimb, ei generează muzica în inimile cititorilor aliniind ritmul și rima catrenelor cu bătăile inimii publicului – așa cum poezia solitara din popor a fost menită să facă dintotdeauna.

Zăpada Mieilor ucide miei
dar pe islaz se gudură berbecii
de parcă oile-ar purta cercei
și ar dansa de dragul lor zevzecii.

Februarie a leșinat pe cîmp,
păianjenii-nviară-ntre ferestre,
pînă și eu, care-s bătrîn și tîmp,
m-aș însura c-o fată fără zestre,

să rîdă lumea, că la anii mei,
cînd urc în pod și moartea-mi fură scara,
mă mai gîndesc aiurea la femei
deși în stup a mai rămas doar ceara.

Păi bucură-te că mai ai și-atît,
cît pentru-o lumînare parfumată,
ca să visezi, dormind cu ea de gît,
cum s-a topit de dragul tău o fată.

(Cântec de dragoste la topitul lumânării)

Nu în ultimul rând, ceea ce trebuie recunoscut în opera lui Dinescu este că – deși intr-o corespondenta clara nu doar cu clasicii și baladistii români, ci și cu unii dintre cei mai impresionanti clasici ai scenei globale, poeziile lui poartă adesea amprenta spiritului liber postmodern specific anilor 1960-’70-‘80 – în cazul său, un spirit care, închis în România comunistă puritană în care au crescut generațiile noastre, nu a suferit de niciuna dintre corupțiile psihedelice occidentale ale acelor decenii.

Părul tău explodând ca șampania

îl bea vântul mirării din sud,

când te văd, peștișorul Pirania

umblă-n mările in care asud.

Hip și hop curg ghețarii spre Spania,

sar maimuțe pe crengi de năut,

te voi duce acolo cu sania

sau călare pe-un flutur-mamut.

Mii de popi au să-mi cânte sfeștania

cum pândesc să vânez un sărut,

mii de muște-or începe campania

peste hoitul meu drag și urât,

o să par, sărutat, pocitania

cu o sârmă de aur în rât.

(Sarma de aur)

Poate de aceea cele mai recente poezii ale sale, compuse într-o Românie alunecata pe o panta deviat-capitalista, par să deplângă lipsa mediului “flori peste pistoale” din care și-au tras odinioară seva miraculoasă; acum versurile sale sunt tot mai mult Pinchon-esti, în timp ce biografia sa a dus la o etapă care, cumva, reușește să combine savorile de  «curte veche » cu invitații versatile spre artisti boemi.

Spre deosebire de comunism, România este acum în poziția de a-și face cunoscut talentul literar pe scena occidentală, astfel incat nu doar numele “Ceaușescu” și “Nadia Comaneci” sa vina spontan în mintea oricărui străin de vârstă mijlocie într-o conversație cu un nativ român (ba chiar și aceste nume au dispărut pe-ncetul, observ recent) – ci, in schimb, acestea sa fie numele poeților și scriitorilor români cu statut clasic or de talent veritabil clasicist și cu relevanță contemporană la nivel global. Disparitia talentelor din Romania, ca urmare a globalismului, e punctata in versuri mustratoare …

Au înflorit cartofii în Marmația
și voi tocmai acum plecați spre sud ?
când ceru-i aiurit și descusut,
când se confundă bocetul cu nația?

(Exil)

Dar e contracarata si de viziunea lipsei de perspectiva care continua sa domine asupra generatiilor tinere in Europa de est :

Închisorile au fost deschise,
dar din ele nimeni n-a ieşit,
unii chiar s-au spânzurat de vise,
alţii chiar s-au îngropat în zid.

(Cantec de lampa stinsa)

Pentru generația mea, și pentru generațiile actuale și viitoare, Mircea Dinescu ar putea fi cel mai relevant poet național contemporan – cu siguranta, ca este asa din punctul de vedere al iubitorilor straini de poezie — datorită deciziilor sale biografice care l-au împins candva într-un rol politic major pe scena internațională iar mai apoi l-au desprins de rol si l-au promulgat spre o necesara autoizolare, unica stare care inlesneste libertatea de conștiință esentiala tuturor artiștilor.

Traducând unele dintre poeziile lui Mircea Dinescu în engleză și postându-le pe modestul meu sit de limbi straine și arta, mă simt onorata să cred că am facilitat un pas mic în direcția acelei cortine culturale care încă separă România de lumina reflectoarelor de atenție literara occidentale – o cortina care eventual va trebui ridicată pentru ca lucrările valoroase românești de poezie și proză să strălucească în fruntea celor mai bune cu care Europa se poate lăuda în zilele noastre.

Gabriela Anderson, Paris, 2026

Gabriela Anderson

2026 copyright

Anglais et Langues Latines